lunedì 19 marzo 2012

MARAMENTA

MARAMENTA...
Mi ricordu na parola curiusa cchi mi dicìa sempa u nunnu meu: iddhu quandu m'avìa 'e cuntara na cosa cchi c'avìa capitatu nt'a jornata, e si l'arricordava all'intrasatta, si 'ncroccava na gamba sutta e una subbra e mi facìa:  "Maramenta..."
Sta parola, all'iniziu, non riuscìa m'a capisciu; mi parìa sempa ca u nunnu cuminciava i discurzi ccu na parola tipu " A propositu". Ma non mi sonava giusta.
Quandu capiscetti cchi significava (Mi viene in mente, mi rammento - Maramenta!) m'accorgivi 'e quantu pò essara bella 'a lingua nostra, duva ccu na parola sula, unu pò dira tutta n'espressiona, e pò spiegara tuttu nu penzeri; i paroli sonanu, sù na musica perfetta e nuddhu si nd'ava 'e virgognara.
Doppu nu pocu 'e tempu seppi ca nu regista assai canusciutu, Federico Fellini, ccu 'a stessa parola, precisa identica, sulu ca ccu 'a lingua sua, fìcia nu film cchi vincìu nu saccu 'e premi e financa 'mbentau na parola nova, cchi prima non c'era: "Amarcord" (Io mi ricordo).
Chissu mi vinna a 'mmenta, pecchì ogni tantu sentu genti randi cchi cci dinnu a li picciuliddhi nomma parranu in dialettu, ca è na cosa "tamarra". E quandu cci dici ca non è d'accussi, iddhi ti respundanu ca u fannu nomma i fannu cumpundira quandu parranu in italianu. Ma i figghjoli si vonnu si 'mparanu puru u dialettu, propriu comu quandu parranu na lingua straniera ( ngresa, tedescu, spagnolu!) e senza ma sbagghjanu nenta.
Si n'accorgeramu 'e quanta poesia c'esta nt'a lingua nostra, quanta forza, quanta armonia, forzi 'a fineramu pemma 'a consideramu  na cosa strana, e parreramu puru nui guagliuni com'è giustu ca ogni tantu s'ha de fara. Ed ogni tantu puru nui, quandu ni vena a 'mmenta na cosa diceramu: "Maramenta..."
E sulu d'accussi sta lingua non si perda...

Nessun commento:

Posta un commento